Sau ce ne-a învățat o zi cu yoga și discuții despre nutriție (și nu numai).​..

Poate ai știut sau poate nu, dar duminica trecută am ținut un eveniment împreună cu Ramona Sima și-al ei vibe Zen-ish – o adunare de câteva ore, timp în care am făcut yoga, am meditat cu o stafidă, am discutat lucruri despre nutriție.

Ne adunăm acum aici, online, să povestim cum a fost pentru noi, cu ce am rămas, fiecare cu unghiul ei – lucru atât de valoros în general și în munca noastră împreună.

Cum a fost pentru mine, Ramona:

Mi s-a confirmat din nou că, după yoga, orice conversație devine mai deschisă. Se așază altfel în corp și în minte, iar asta s-a simțit și duminică. Practica pentru digestie ne-a încălzit suficient cât să intrăm în meditația stafidei cu un amestec de curiozitate și joacă. Acolo, una dintre participante – un fan declarat al stafidelor – a descoperit că… sunt (și) scârboase. În același timp, cineva care nu suporta deloc stafidele a reușit să le privească altfel și să-și tempereze aversiunea. O lecție în miniatură despre ce se întâmplă când renunți la presiune: deschidere, flexibilitate, loc pentru surpriză.

A fost și momentul în care cineva care preferă activitatea intensă și-a dat seama că are nevoie, totuși, și de un spațiu mai calm, mai blând, mai introspectiv. Ca și cum yoga i-ar fi șoptit că echilibrul nu vine doar din mișcare, ci și din încetinire.

Toată întâlnirea mi-a reamintit un adevăr esențial în nutriție – la fel ca în yoga, coaching sau viață în general: răspunsul este aproape întotdeauna „depinde”. Ce funcționează pentru tine nu funcționează pentru toată lumea. De aceea, observația, autocunoașterea și discernământul devin busole mult mai importante decât rețetele universale.

Un alt lucru cu care am plecat acasă a fost ideea măsurilor mici. Irina a spus un lucru simplu: „micul dejun înainte de cafea”. Chiar dacă sunt trei lingurițe de iaurt cu semințe. Am făcut asta chiar azi. Nu am renunțat la cafea. Doar am introdus un pas mic înainte – și s-a simțit surprinzător de bine.

Tot de la Irina am rămas cu ideea celor 12 ore de pauză de care are nevoie corpul (sunt bacterii din microbiomul nostru care se dezvoltă mai bine și-și fac treaba doar într-un repaos de peste 11 ore), lucru care m-a motivat să mă uit mai atent la cât de târziu mănânc seara și să recalculez, cu blândețe, intervalul dintre cină și micul dejun.

Despre vinovăție am plecat cu o perspectivă nouă, oferită cu generozitate de una dintre participante, care este psiholog: e, de fapt, o raportare la exterior – la normele pe care le-am învățat, nu la nevoile noastre reale. Și uneori poate fi un semn bun: înseamnă că am avut curajul să ne îndepărtăm de regulile care nu sunt bune pentru noi și să încercăm altceva.

Mi-au plăcut mult și momentele în care întrebările altor persoane au adus răspunsuri la dilemele mele, chiar și la cele pe care nu știam că le am. Eu nu am pus întrebări, dar am plecat cu exact răspunsurile de care aveam nevoie. A fost o confirmare liniștitoare că grupurile mici funcționează ca un fel de minte colectivă – blândă, inteligentă și surprinzător de relevantă.

Și încă ceva: mi-am spus de mai multe ori „ce idee bună am avut să o invit pe Irina”. Am realizat încă o dată că măsura succesului nu este câți oameni se înscriu/ participă, ci calitatea experienței create împreună. Iar când atmosfera e una de siguranță și încredere, ies la suprafață subiecte pe care rar avem curajul să le aducem în discuție. Inclusiv celebrul subiect al… pârțurilor în timpul practicii. Ca profesoară de yoga, o spun cu toată convingerea: sunt nu doar binevenite, ci un compliment. Semn că sistemul nervos se simte în siguranță.

Am plecat de acolo cu sentimentul că, din astfel de spații, chiar se poate naște schimbare reală. Și cu dorința clară: mai facem.

Cum a fost pentru mine, Irina:

Deși au fost atâtea schimburi importante și utile pe care le-am avut acolo, aș vrea să vorbesc despre unul singur – puterea pe care ne-o luăm fiecare, individual, din a fi împreună, deschise, sincere, curioase.

Avem tone de informație pe care le întoarcem pe toate părțile. Nu-i așa că se cristalizează altfel când le discuți cu ceilalți, live, față în față? Și cu cât grupul e mai divers, cu atât mai valoros.

Când vorbim despre cum ne îndoim toate de noi începem să ne îndoim mai puțin.

Când vorbim despre vinovăția generalizată de după masă o să începem să ne simțim mai puțin vinovate.

Când punem pe masă știință lângă senzații și emoții parcă mai ușor luăm deciziile bune pentru noi.

Sunt atâtea lucruri pe care le putem face astăzi datorită tehnologiei – eu să ajung rapid la voi, inclusiv cu acest text, voi să ajungeți la mine – dar sunt și lucruri de care avem atâta nevoie și pe care nu le putem face online. Oxitocina nu crește de a o îmbrățișare virtuală, endorfinele nu cresc atunci când stăm pe un scaun și privim un ecran, încrederea în ceilalți nu crește citind comentarii și mesaje, sentimentul că aparții, că nu e nimic în neregulă cu tine și să ai încredere în tine, rar se întâmplă să se simtă atât de puternic în fața telefonului.

Evenimentul nostru de duminică mi-a reamintit cât de important e să ne întâlnim, să ne facem cadoul timpului pentru a pune pe masă lucruri importante pentru noi. Mie întâlnirea asta mi-a dat încrederea că e nevoie de ce am eu de oferit și mi-a dat puterea și drive-ul să-mi țin direcția.

Ce-am învățat duminică e că, uneori, e suficient ca unui om să i se pară important și apoi să faci pașii pentru a-i anunța și pe alții că vrei să povestiți. Se vor găsi oamenii interesați de subiect și vor veni și deschiși să întrebe, să dezbată, să pună la îndoială. Tot ce am avut nevoie să fac este să particip la a crea spațiul de a fi împreună, să dau timp din timpul meu pentru a primi timp din al celorlalți. Și când se aliniază lucrurile, se simte magic.

Într-un timp atât de scurt am reușit să ne mișcăm împreună, să ne liniștim împreună, să râdem, să mâncăm bunătăți și să discutăm, să împărtășim, să întrebăm, să uităm cum trece timpul învățând unele de la celelalte, femei din cel puțin 3 generații – ceva ce facem de când lumea, nu? Când ne întâlnim așa, față în față, ne dăm mai multă voie la vulnerabilitate, la ascultare, și sper că toate am plecat de acolo cu mai multă încredere în noi.

Mai facem.