Intuiția îmi spune… Am acest gut feeling… Ceva îmi spune că nu e ce trebuie…

Intuiția – acest sentiment pe care greu îl explicăm, dar punem multe decizii pe seama lui. Ceva ce nu-i deloc un lucru rău, însă uneori ne poate direcționa în mod greșit.

Când mai exact? Atunci când nu știm să interpretăm clar ce ne transmite.

Cum putem ști? Cu conștientizare, informație & gândire critică, și cu practică. 

Cum explic eu intuiția: un mix între semnalele corpului – cel care reacționează cu mult înainte să perceapă creierul această schimbare – și felul în care interpretăm aceste semnale atunci când ele sunt percepute de creier.

Prima parte e chimie la nivelul corpului apărută la un trigger exterior sau interior. A doua parte e chimie (și electricitate) la nivelul creierului nostru care se aprinde în acele direcții în care e obișnuit să se aprindă de fiecare dată când trecem prin ceva similar.

Hai să luăm un exemplu:

Calci trecerea de pietoni, mașina care vine cu viteză oprește cu scârț în dreptul tău, aproape să te atingă.

Corpul intră poate în freeze, se blochează, pulsul îți crește brusc, respirația ți se taie, poate te dai un pas în spate, ridici mâinile în dreptul pieptului.

În secunda următoare, pericolul a trecut, simți cum îți bate inima tare, poate ți se înroșesc obrajii, poate începi să tremuri, poate îți vine să plângi. Astea sunt emoțiile noastre.

Asta-i prima parte. Nimic rațional în ea, pur reacția corpului și creierului care te apără de potențialul impact și apoi încearcă să revină la echilibru.

Apoi intri în a doua parte – încep să apară un lanț de gânduri specific ție: fie respiri ușurat, treci strada, te bucuri că nu ai pățit nimic și îți faci un mental note să ai grijă să te asiguri mereu, fie țipi la șofer, îi zici vreo două, fie îl judeci și-i pui pe toți în oala celor care nu sunt atenți și uite așa ne omoară pe trecere, fie … completează tu.

Aici cortexul tău prefrontal intră în acțiune ca să interpreteze, să dea sens întâmplării. Iar care e sensul emoției care apare depinde de bagajul tău de până acum. Ceva ce, în neuroștiință, sunt, de fapt, căile bătătorite over and over dintre neuronii tăi, căi care se întăresc de fiecare dată când trece semnal electric prin ele. De fiecare dată când o să ai vreo situație în trafic, credința ta despre șoferi sau ce-ți spui acolo se întărește.

Să mai luăm un exemplu mai aproape de o situație în care invocăm intuiția.

Ieși la un date cu o persoană nouă. Toate lucrurile se aliniază cum trebuie, nimic comportamental dubios, doar că ai un sentiment că ceva e off, dar nu știi exact.

Corpul tău a sesizat o amenințare de undeva (un microgest, ceva ce seamănă cu o situație trecută și poate neconștientizată a fi o amenințare) și trimite semnale către creier că trebuie să înceapă să te pregătească de fight, flight, freeze, orice ar fi potrivit în situație. Apare o emoție: furie, confuzie, frică, tristețe sau toate la un loc.

În cortexul prefrontal creierul tău încearcă să dea un sens acestor emoții.

Salut, gânduri!

Are nevoie să dea un sens fiindcă, evolutiv, avem nevoie să ne explicăm și să învățăm din fiecare experiență ca să supraviețuim.

Cum interpretează creierul emoțiile astea depinde de felul în care ai fost învățat, de-a lungul vieții, să le interpretezi. La nivel chimic și electric, asta înseamnă care au fost căile neuronale pe care oamenii, situațiile și tu ți le-ai întărit de-a lungul vieții până acum.

Așa că am o veste proastă și una bună.

Cea proastă: felul în care interpretezi semnalele corpului tău depinde de trecutul tău asupra căruia nu ai avut decât parțial control. De cele mai multe ori chiar din copilărie, partea în care controlul se apropia chiar de zero.

Dar vine și vestea bună: felul în care interpretezi semnalele corpului tău, deci implicit și ce gânduri apar într-o situație pentru ca mai apoi ele să ducă la comportament, este plastic, se poate schimba. Acum ai controlul, parțial desigur. Tot ce e de făcut este să creezi noi căi neuronale, pe care să le întărești apoi, iar cele vechi vor dispărea treptat când nu sunt folosite.

Gândește-te la desire paths:

Simplu de zis, foarte greu și un proces de o viață de făcut.

Eu mi-am testat această plasticitate într-un fel foarte simplu și poți încerca și tu: am vrut să învăț să mă spăl pe dinți cu stânga, deși sunt dreptace. A durat mai mult de 3 săptămâni de exersat de 2 ori pe zi până când creierul meu să cedeze (fiindcă scopului lui e să facă lucrurile eficient și să salveze energie) și să nu-mi mai apară frustrare că mă tot lovesc aiurea, îndoieli că cine naiba m-a pus pe mine să… și automatismul de a face switch între mâini dacă mă pierdeam în gânduri. După acele 3 săptămâni, m-am trezit într-o zi că pun direct mâna stângă pe periuță, fără să fac un efort conștient, dar tot a mai durat ceva până când să se simtă natural – poate vreo 2 luni. Da, și acum, un an mai târziu, mă spăl cu stânga pe dinți.

În schimb, hai să ne întoarcem înapoi la intuiție, mai ales cea care ne ghidează acțiuni de zi cu zi – corpul nostru ne transmite niște semnale, mereu valide, mereu importante. Felul în care le interpretăm nu este ceva ce ar trebui să vină de la sine, ci trebuie susținut cu informație grounded, cu conștientizare, compasiune și observare a gândurilor automate, cu gândire critică asupra realității cât mai obiective. Aici e munca.

Hai să mai luăm un exemplu, de data asta din obiceiuri nutriționale & relația cu mâncarea.

E ora 15, am mâncat la 13 de prânz, dar mi-e poftă de ceva dulce și mănânc o gogoașă. Peste aproximativ 2 ore simt o foame nebună, parcă mă ia un pic cu tremurat, poate simt furie și nedreptate, mă irită imprimanta de la birou care nu merge și am un rant în cap despre oamenii de la mentenanță care nu-și fac treaba. Mă enervez și pe un mail care apare din neant, universul clar are ceva cu mine. Intuiția (și gândurile) îmi spune că ar trebui să mă duc să-mi iau ceva de ronțăit și să-mi dau o dată naiba demisia, că locul ăsta nu e ce trebuie pentru mine, că îmi pierd viața etc.

Cum ar fi fost să știu că, atunci când mănânc o gogoașă, glicemia mea crește destul de brusc și destul de mult, iar după această creștere, scade la fel de brusc, sub o limită de echilibru.

Corpul meu intră într-o panică, îi dă semnale creierului că lucrurile sunt în dezechilibru, creierul apasă toate butoanele posibile ca să ajute corpul să revină la echilibru, să-l salveze.

Printre butoanele astea stă și chimia emoțiilor -> glicemia e scăzută, panică (fight/flight/freeze), trebuie să mănânci ceva repede (foame nebună), activează mușchi și gânduri rapide, focus, ca să procuri mâncarea asta și să nu mori.

Deci poate gândurile alea care apar nu sunt chiar despre demisie și universul care are ceva cu tine, ci doar mecanismul bătătorit al creierului care a învățat că asta te face real să acționezi în această direcție de supraviețuire. Poate chiar nu e locul potrivit pentru tine, dar decizia asta e mai ok de luat în echilibru. Makes sense?

Când știu asta, pot să mă așez pe un scaun și să am un pic de răbdare ca lucrurile să se echilibreze în corpul meu (cca. 20-30 de minute) și doar să-mi ascult gândurile, fără să le cred, fiindcă sunt doar inflamate de nevoia sistemului nostru de echilibru. Și uite așa, cu un pic de informație și răbdare, începe o schimbare de mindset – de fel în care privești lucrurile. Sau, dacă știu și cum să îmi țin glicemia sub control prin combinații cu grăsimi sau fibre, pot să nu trec prin ciclul ăsta in the first place.

Cu ce vreau să rămâi, de fapt, e că poți lucra strategic alături de corpul și creierul tău pentru a-ți urma intuiția, dar și pentru a înțelege real ce îți transmite, iar asta poate funcționa și începând de la creier (prin psihoterapie), dar și începând de la corp (prin științele care ne ajută să ne înțelegem metabolismul, hormonii, fiziologia).

So why not use both?